Cavalerul viitorului ma deprima

Asta pentru ca nu mai e cavaler.

Multe lucruri enervante se intampla in masina galbena care circula pe traseul Lujerului-Chiajna, si era deja momentul sa incep sa ma plang de plozi.

Asta pentru ca, de cand plozii devin prea mari ca sa fie tinuti in brate, si implicit incep sa plateasca si bilet, parintii simt nevoia sa ii protejeze de mai mica sau mai marea aglomeratie din masina, asezandu-i pe putinele scaune libere in timp ce batrani sau oameni mai in varsta cu plase grele rabda in picioare. Mai grav, acest batrani chiar incurajeaza asezarea plozilor pe scaun.

Ok, so far so…tolerabil. Dar deja cand plodul intra in clasa 1, lucrurile trebuie sa se schimbe. De fapt, ar trebui sa se schimbe mai devreme, ca de aia se numesc cei 7 ani de acasa, dar macar daca il educati acum, plodul va asocia scoala intrarea la scoala cu responsabilitatea si cu un comportament diferit.

Ceea ce ma aduce la intamplarea de astazi si la inca una de acum cateva luni.

Astazi, in masina, in fata mai era un loc liber, eliberat la o anumita statie care era chiar inainte de intrarea in comuna Chiajna. Urca o femeie mai plinuta, cu doua fete cu ghiozdane si un baiat, ce parea au fi de clasa a 2-a. Am crezut ca sunt impreuna, dar se pare ca nu erau. Baiatul se repede imediat la sigurul loc liber, se aseaza cu ghizdanul in spate (nici macar nu si l-a dat jos din spate ca sa putem sa stam comod astia care stau in picioare pe micul coridor dintre scaune, tinandu-se de bari), in timp ce mama e lasata sa se descurce cu cele doua fete si ghiozdanele lor (yup, pe langa faptul ca trebuia sa le tina pe langa ea, le mai cara si ghiozdanele). El a scos tacticos un sadnvis si a inceput sa manance, iar in spatele meu s-a eliberat instant un scaun; mama rugase o femeie in varsta sa ii lase copii sa stea jos, iar ea s-a conformat, spunand ca mai are 1-2 statii anyway.

A doua situatie s-a intamplat acum cateva luni, cand am prins si eu un loc jos. In fata mea conversau cu entuziasm si volum mai ridicat doua fete ce pareau a fi clasa a 5-a, a 6-a, fara sa le pese de cei din jur. La o statie, urca o femeie de aprox 50 de ani mai plinuta si cu doua plase. Ma uit la ea. Ma uit la fete. Fetele nimic. Eram obosita dupa o zi naspa, dar ma ridic si o invit pe doamna sa se aseze.
Doamna imi multumeste, se aseaza, apoi vorbeste cu naduf: ma asteptam sa se ridice una dintre ele. Eu nu comentez nimic, pentru ca orice comentariu e de prisos. Fetele nu aud, desi femeia vorbea fix din spatele lor.
Peste inca vreo 3 statii, se urca o femeie de aproximativ 80 de ani cu o plasa grea. De data asta, femeia pe care am lasat-o in locul meu si inca cateva care stau in picioare le spun scurt fetelor sa se ridice si sa ii lase locul acelei doamne. Cu greu si cu o vizibila parere de rau, confuza ca si cum nu pricepe ce se intampla si de ce trebuie sa stea ea in picioare, una dintre ele se ridica in cele din urma si doamna se aseaza, fara sa mai spuna ceva.
Intre timp, doamna de pe fostul meu loc ajunge la statia ei si coboara. Desi e mai multa lume in varsta in picioare, fata „obligata” sa se ridice se strecoara repede pe fostul meu loc si cele doua isi continua chatul linistite. Oamenii din jur deja au renuntat sa le mai spuna ceva.
In sfarsit, cobor si eu, un pic mai scarbita de oamenii stia si plozii lor needucati si nepasatori.

Parintilor, for God’s sake, invatati-va copii sa ii lase pe cei in varsta/cu plase grele/vizibil bolnavi sa stea jos. Invatati-i sa se simta. Nu asteptati de la invatator sa va educe copilul. Invatatorul poate o sa ii invete reguli de igiena, daca chiar isi da interesul, dar scopul lui e sa va invete copilul de scrie/citeasca/socoteasca.

Ca sa nu ajungem ca in reclama asta:

––––––––––––––––––––––––––––––––

PS: si adolescentii mai fac chestii de-astea, dar majoritatea se simt. Si aici ma refer cu tristete la numai unul dintre sexe. Pana acum, am vazut numai fete sa se scoale in picioare pentru batrani. Nu glumesc. Cavalerelor, noroc bun!

Yup, mi-a venit cartea!

A venit pe 13, am primit pachetul pe 14 si scriu acest post acum pentru ca am reusit sa fac si eu o poza de calitate (as in, mi-a facut-o Doriana).
Pentru ca nu am credit card, m-a ajutat Doriana sa imi comand cartile si pachetul a mers la ea. Mi l-a adus la facultate pe 14 si da, una dintre cele 5 carti normal a ajuns la ea, cu dedicatie si autograf! Si asta e poza:

919892_10151656061760152_36988934_o

Pentru toti cei care isi comanda de pe CreateSpace, ei folosesc serviciul DHL deci vine curier acasa;)) dar suna cu 10 minute inainte sa vina la tine, so it’s cool. ~

Si dupa ce va mai trece prin niste corectari si reeditari (inclusiv coperta, I can’t believe ca nu am incadrat bine doua poze in polaroid frames si se vede 😦 ) o sa o fac si publica. Va fi pe Amazon.

Mirule, iti dau si tie una data viitoare cand ne vedem; am auzit ca iti place sa citesti! 😀

Amintiri din copilarie.

Azi este ziua surorii mele Raluca si dupa tort am stat si am depanat amintiri. Cica parintii au scapat-o cand era bebelus de doua ori, tata in fata la EVA a scapat-o fix in cap (mama a aflat abia astazi de chestia asta) si mama a scapat-o in fata la ASE (destiny?, desi acum Raluca e la drept).
Reactia Ralucai: „cum, pai voi m-ati scapat de doua ori si eu nu am dreptul sa scap nici un pahar?”
Apoi, cand Raluca a mai crescut, la mare ii spunea tatalui nostru despre pisici: „buni cand taie gainile da ghearele si pielitele la pisici, dar si oamenii au gheare si pielite, deci pisicile mananca oameni.” Intr-o zi, tot la mare (stateam in gazda la Costinesti), Raluca a vazut un muncitor car punea faianta, si atunci se castiga bine din asta. S-a dus la el si l-a intrebat ce face, iar el i-a raspuns ca pune faianta, e o meserie foarte importanta si banoasa. La care ea raspunde: „da, dar te murdaresti pe maini.”

Iar eu am aflat ca prima mea amintire nu e de fapt prima mea amintire. Prima mea amintire e de la 4 ani, momentul in care mama a decis sa ma culturalizeze, sa aflu despre pietre, planete si dinozauri si ghici cum a facut asta??? M-a trimit cu tata la Jurassic Park. Yup. Si am rezistat fix pana la scena cand dinozaurii mici ii fugareau pe aia prin iarba inalta. Dixit tata:
„A rezistat cand a venit T-Rex-ul si l-a mancat pe ala, dar nu cand a venit scena cu fugaritul prin iarba. La inceput am vazut ca i-a intepenit piciorul de frica. Apoi n-am mai vazut-o, se bagase sub scaun.” Ceea ce imi amintesc sunt scenele astea si faptul ca tata m-a scos din cinematograf iar eu ma simteam vinovata ca din cauza mea nu poate vedea tot filmul, a pierdut si banii dati pe bilete si nu o sa stie cum se termina.
Dar by all Gods, cum poti sa ii faci asta copilului tau? I-am spus mamei: daca vroiai sa ma culturalizezi, nu puteai sa il trimiti cu mine la Antipa si la muzeul de geologie? La care mama zice senina: „copilul meu viteaz!”

Nu-i de mirare ca sunt atat de fricoasa acum. As fi preferat sa fi fost si eu scapata de doua ori. Pe mine m-a scapat doar mama o data in parc 🙂

Losing Touch, finally cica gata.

So, o sa vina ziua tatalui meu in curand, asa ca am decis acum o luna sa use the excuse ca sa termin cartea inceputa in noiembrie la NaNoWriMo si sa ii ofer prima mea creatie literara (pe care probabil nici nu o va citi vreodata pentru ca e scrisa in engleza) drept cadou. Zis si facut.
Am scris si am corectat cartea aia cat am putut eu de bine (adica mai sunt probabil o multime de greseli dar pe cele majore le-am corectat), si am paste-at chestia in fisierul pre-formatat Word template downloadat de pe site, de marimea care mi s-a parut mie convenabila. 440 pg are cartea!
Marginile sunt ok, dar am boala pe page breaks, pentru ca numerotarea nu a iesit cum trebuie si se vede titlul cartii in header pe o pagina care ar fi trebuit sa fie goala, dar na. Chiar trebuie sa invat sa umblu la documentele word deja formatate. 😦
Gata, data viitoare le formatez eu!

Singura piedica pe care am intalnit-o pe CreateSpace la publicare a fost coperta. Coperta aia nu mi-a fost aprobata in nici un fel si chip cat am lucrat-o pe site direct cu Cover Creator, mereu citeau in stele margini albe…abia dupa ce am luat template-ul din nou, l-am cropuit si am refacut coperta, a mers. Phew. Am pierdut 3 zile cu copertile respinse, dar macar am reusit!

Done again1

Cartea inca nu va fi publica, adica nu poate fi luata de altcineva in afara de mine. So am comandat doar aceste cinci copii garantate de codul de castigator NaNo din mai multe motive:
1. nu am corectat-o/editat-o bine; a trebuit sa ma grabesc ca sa nu imi expire codul (cheltuielile de publicare nu se platesc, doar transportul) + nu sunt chiar extrem de stapana pe limba engleza – gramatica si altele, si descrierile mele sunt cam weak.
2. am folosit ISBN gratuit de la ei; as prefera sa imi cumpar eu un ISBN cand o voi publica pe bune, astfel incat sa fie cu adevarat self-publishing si sa imi pastrez toate drepturile. Pot sa imi cumpar ISBN „international” de pe Lulu cu 34$ si in pachet intra si o distributie mai larga.
3. nu am reusit sa termin povestea in acest volum; voi scrie continuarea la NaNo 2014, pentru ca mi-am planuit deja ce voi scrie in 2013. Si am facut si coperta (provizorie).

A 13a cioara frontA 13a cioara back

Si pe asta o sa o public cu ISBN de Romania luat gratuit de la Biblioteca Nationala. Se pot lua cate 2 pe an. In cazul meu vor fi, probabil, pentru format paperback si format ebook.

So yeah, Losing Touch va mai trece o data printr-un proces de re-re-corectare de greseli, si apoi va fi publicata cumva cu putin timp sau in acelasi timp cu A Touch Rekindled, ca sa nu ma bata lumea la cap, pentru ca am lasat un cliffhanger sadic de tot si multe intrebari fara raspuns.